Mister...

   S-a schimbat ceva în noiembrie… S-a schimbat ceva în viziunea mea vizavi de viață. La moment,simt schimbarea asta și mai intens.

  Întotdeauna am iubit să descriu cu mici detalii viața pe care o trăiam, fie că eram fericită, sau fie că eram tristă. Puteam să imi deschid sufletul oamenilor pe care posibil îî cunoșteam doar de cîteva ore. Dar acum -  acum nu am plăcerea să discut viața mea nici cu cei mai apropiați prieteni. Nu mă tem că m-ar judeca sau că mi-ar impune părerile lor, pentru că am trecut demult timp pe regimul autopilot.

     Oricum cît nu aș spune, nu voi putea reda totul cu exactitate și în totalitate. Oamenii cu cît știu mai puțin, cu atît judecă mai mult. Eu am decis ca oamenii să nu cunoască deloc despre mine. Asta nu înseamnă că m-am închis în mine, asta doar înseamnă că nu mai vreau să povestesc viața mea. Pentru că sunt sătulă de oameni care cred că dacă procedez într-un mod voi fi nefericită, bazîndu-se pe experiența lor de viață, dar nu pe situația mea; sau oamenii care cred că trebuie să procedez într-un anumit fel ca să fiu fericită...de parcă ar cunoaște ei formula fericirii.

     Sunt sigură că mai mult de 99% din întrebările  Ce faci? Cum la tine? Cum îți mai merge? sunt scrise nu cu rostul de a mă asculta, de a mă înțelege sau de a mă ajuta. Sunt întrebată din mai multe motive:

-         - Să fie la curent cu ultimele întîmplari din viața mea;

-       -   Să se bucure de insuccesele mele sau tristețele mele;

-       -   E o întrebare de baraj...ca după întrebarea dată să urmeze propriile lor povestiri de viață;

-      -    E o întrebare de scuze...atunci cînd după un an nu a mai vorbit cu mine și la moment are nevoie de ceva.

Nu vreau să mai vorbesc de viața mea, oricum sunt sigură că ascultînd problemele mele la sigur vă gîndiți că sunt minore pe lingă cele din viața voastra.  Nu aș vrea să supăr pe nimeni, îmi cer scuze dacă asta vă face să credeți că nu mai am încredere în voi, pur și simplu chiar nu simt nevoia asta. Pentru că cea mai frumoasă viața e cea care decurge în mister și departe de ochii publicului.

Eu sunt gata să vă ascult ce aveți în viață, să vin cu un sfat dacă simțiți necesitatea. Sfatul și prietenia mea sunt lucruri benevole, eu niciodată nu le-am impus.

De fapt, sună trist postarea mea J. Nu acesta aș fi vrut să fie sensul ei așa, am vrut doar să aduc la cunoștința unor persoane, care deși văd că evit în discuții un anumit subiect, insistă asupra lui. Și pentru cei care vor mereu să se compare cu mine – sunt absolut sigură că dacă ați începe să va gîndiți ce aveți de făcut mâine și nu la ceea ce am făcut eu azi, atunci ați trăi mai mult pentru voi și ați realiza ceva.  

Dar eu, eu nu vă invidiez pe nimeni, nu îmi doresc să trăiesc sorțile voastre – fericire în fotografii și lacrimi în realitate, nu mă compar și nu mă întrec cu nimeni. Oamenii pe care nu ii agreez, eu nici nu încep cu ei discuții sau nu le răspund.

Vă mulțumesc de înțelegere și sunt sigură de un lucru că prietenii adevărați citind asta, vor rămîne la fel de adevărați...ceilalți... Pentru că prietenii adevărați vor simți mereu ce am pe suflet fără să fie nevoie să le zic eu.