La înălțime!!!

Uff, ce greu e să mergi pe tocuri, dar … Azi am observat că fiind pe tocuri am o mai mare încredere în mine. Totul pare a fi ușor de depășit când reușești să menții echilibrul pe câțiva centimetri înălțime.

Mai este vorba și de tehnica cum pășești – tehnica asta cînd pui în evidență picioarele și corpul care se echilibreză pe cîțiva centimetri. Cât e totuși de frumos să fii femeie și să ai posibilitatea asta să urci pe tocuri…da, recunosc că nu e așa comod ca cu balerini sau ghete, dar nu știu cum alte femei – eu mă simt mai frumoasă și mai remarcabilă decât atunci când port încălțăminte comodă.

Fetelor, purtați tocuri – fiți mereu la înălțime!!!!

Credința noastra....

În fiecare zi mă uit în oglindă –am mereu grijă dacă arăt bine, dacă părul este aranjat, dacă machiajul e correct și adecvat …dar niciodată nu am grijă cum arată sufletul meu – cât de curat și pur este, câte rugăciuni și de câte ginduri bune am nevoie ca sufletul meu să arate la fel de frumos ca și fizicul.

       Credința face un om mai frumos. Oamenii care cred în ceva, în cineva au aptitudinea de a lupta mai ușor cu problemele vieții. Când crezi în Dumnezeu, nu te mai simți așa singur și fiecare dezamăgire ai impresia că e o încercare, o etapă de a fi depășită.

                Nu sunt obsedată de credință, nu sunt un credincios perfect și nu urmez toate povețele din Biblie. Credința mea o simt cu sufletul, cu mintea și gîndurile că undeva cineva veghează existența mea, că fiind în biserică pot mărturisi păcatele și pot fi iertată.

                Când am văzut  în muzeul Louvre o cruce, m-am simțit atât în siguranță, atît de acasă… căci credința ne însoțește oriunde nu am merge. Nu trebuie să ne dezămăgim în Dumnezeu, atunci când ne oferă ceea ce ne dorim noi pentru că au fost momente cînd și noi nu i-am oferit lui Dumnezeu ceea ce si-a dorit el – sa fim mai buni, sa iertam….

Ploaie in rai....

 Ce mare a fost furtuna astazi... Atit de mare ca privind pe balcon aveam senzatia asta sa ma ascund sub plapuma.
  Vintul ridica in sus toate pachetele care nu si-au gasit loc in casele oamenilor. Aveam impresia ca e sfirsitul lumii, aveam asa o senzatie sa sun toata lumea sa vad daca e bine, dar m-am gindit ca imi fac griji de atita lume, iar telefonul meu tace..inseamna ca la toata lumea le e bine, daca le era rau la sigur ma sunau deja.
    Ploaia totusi era asa de frumoasa, ca o femeie gratioasa. Era dura, era inraita...dar totusi atot de captivanta. Ma invatam de la ploaie, de la picaturile ei. Viata e totusi ca o ploaie, deja fiecare ne alegem sa fie furtuna viata noastra sau o ploaie calda de vara...  Am fost destul ploaia calda de vara, vreau furtuna!!!
    As fi alergat in ploaia de afara, mi-as fi desprins parul si as fi alergat ca un copil in cautarea umbrelei de salvare, daca aceasta ubrela exista undeva...
     A trecut ploaia, a trecut furtuna si linistea s-a lasat in casa mea.... Priveam serialul de care m-am legat de doua zile si a sunat telefonul, a sunat persoana care ma suna mereu atunci cind ii este bine.
    Am vorbit mult de viata, de dragoste, de mine... si s-a ajuns la concluzia ca eu nu sunt destul de rea ( de ar cunoaste  ce furtuna puneam la cale..... ), i-am inchis telefonul, dar am revenit imediat...ca sa aud ca nu sunt destul de rea... I-am zis ceva suparata, i-am zis ca nu mai vorbesc si am inchis din nou telefonul...
   E ploaie in rai....
 
  

O călătorie cu troleibuzul...

         Azi am mers cu troleibuzul, după  o lună și ceva cînd am negat acest transport și am ales să ma deplasez cu maxi-taxi și mașina.

            Troleibuzul totuși e o fereastră perfectă în care poți privi lumea...Nu doar lumea din interiorul lui, dar și lumea din exterior, și lumea ascunsă din sufletele noastre. Troleibuzul nu se grăbește ca maxi-taxiul, el are timp, el are loc, are ferestre spațioase prin care pătrunde soarele obosit care merge la culcare.

            Am privit azi oamenii din interior și am citit în ochii lor tristeți, grăbiți acasă, necăjiți de timp – pasagerii troleibuzului 10 își răscoleau gînduri și le așezau pe policioare.

            Afară, oamenii erau mai veseli mai energici – cu toți se bucurau de ziua asta de vineri care promitea un weekend, cît de cît frumos. M-am uitat la perechile care se țineau de mîini și mă tot gindeam la valorile unui bărbat și privirea mi-a fost furată de figura unui bărbat care alăturea de troleibuz conducea o Skoda Fabia și nu m-am lăsat impresionată de mașina scumpă, ci de felul cum acesta conducea mașina – întotdeauna pot să vorbesc de temperamentul unui bărbat după felul cum acesta conduce.

             Dacă ar fi să vorbesc de valorile femeilor, nu m-aș opri de povestit cît de tare și cît de urît s-au modificat acestea de-a lungul timpului. Dar postarea mea e despre troleibuz - fereastră perfectă în care poți privi lumea.

            Stație cu stație mă apropii de locul la care oamenii revin după bucurii și după tristeți – acasă, deși asta e deja a doua casă, căci la prima mea casă troleibuzul nu ajunge.

            Deja la penultima stație am început să privesc în lumea ascunsă a sufletului meu – am început a preschimba regretele în oportunități de a crește, dezamăgirile în uși spre a cunoaște lucruri noi, dragostea în...și aici undeva în difuzorul troleibuzul nou s-a anunțat stația terminus.

            Am coborît și am pășit în lumea celor energici, printre zecile de oameni care se grăbeau undeva. Am lăsat în urmă problema nehotărîtă în ce voi schimba dragostea, am lăsat în urmp troleibuzul - fereastra perfectă în care poți privi lumea...

Nu stiu de ce s-a facut asa trist in imparatia leoaicelor...

       Nu stiu de ce s-a facut asa trist in imparatia leoaicelor... A apus azi soarele altfel ca ieri, iar nourii s-au strîns grămadă numai să ploaie, dar azi nu au voie…azi e ultima zi cînd vor aduce soarele la fereastra leoaicei.

      Așteaptă leoaica furtuna care o să îi plouă cu lacrimi în suflet, așteaptă ca un o adolescentă momentul care deși va aduce frig și noroi în sufletul ei,va fi însoțit de ultimul soare care o să îl vadă.  Ochii leoaicei se antrenează insistent pentru soarele izbitor ce va avea să îi inunde privirea. Dar cît e de tristă leoaica, mai tristă ca ieri și mai tristă ca mîine. Tristețea ei are un singur spațiu și timp ‘’azi’’. Mâine își va șterge lacrimile de smarald și va zâmbi, de parcă nu au fost ploi și soare, de parcă a uitat cum e să fii fericit.

      Leoaica e o actriță a vieții, e omul care zîmbește mereu – omul fără probleme si doar atunci când cade cortina cade la pămînt cu toată puterea ei. Toți aplaudă – încă un act jucat cu măiestrie…unii o să aplaude pentru curajul și bunătatea ei, alții o să aplaude pentru a se bucura de toate insuccesele leoaicei. Toate vorbele, toate cuvintele, toate privirile pentru leoaică au mare importanță, dine le își construiește existența și fericirea, dar când se lasă cortina… leoaica nu caută cuvinte și atenție, caută un soare care să lucească în spatele scenei cu miros de vară.

       De unde soare în spatele cortinei ? Și încă cu miros de vară…. Cred că leoaica și-l imaginează ori de cîte ori cortina cade….

       Nu stiu de ce s-a facut asa trist in imparatia leoaicelor...

Fiecare om e o istorie..

            Ascultam azi piesa ’’5000 Letters’’  a lui Alexander Rybak și mă gindeam că fiecare om e o istorie, fiecare om are ceva pe suflet – o viziune aparte a vieții care îi contruiește o poveste aparte.          
           Azi mă gândeam că îmi place să ascult oamenii, fără un interes anume… îmi place să le ofer urechi și ochi blânzi când aceștea au ceva să spună, când trec de bariera de neîncredere și sunt gata să imi spună totul sau mai mult decât i-ar cuveni unui străin. Eu nu judec acești oameni, nu îi opresc din spovedania lor…căci înțeleg cât de mult are nevoie cineva să își descarce sufletul și cât e de greu să găsești un om care să te asculte și să te înțeleagă.            
          Toți oamenii – mai răi sau mai buni, păstrează trăirile lor ascunse de ochii și urechile lumii. Când le aud istoriile de viață îi înțeleg că sunt oameni, că îi doare…chiar dacă uneori greșesc.
            Nu le cer nimic oamenilor pentru ‘’ședințele de suflet’’ pe care le ofer, pentru că din experiența lor am numai de învățat. Desigur, că sunt persoane care mă găsesc doar atunci cînd sufletul le plânge și uită de mine când viața devine mai bună, dar eu nu port ură pe ei. Le știu fiecare colțișor de suflet, fiecare dezamăgire și nu am decât timp să le ofer, timp să înțeleagă unde au greșit și cum să se corecteze.
            Posibil sunt om bun...cel puțin mulți îmi zic asta. Am o slăbiciune la ochii triști, nu pot rămâne indiferentă și îmi doresc cu toată inima să înveselesc niște ochi inundați de lacrimi și nedreptăți.            Cu părere de rău, nu se găsesc și persoane care ar înțelege când am și eu ochii triști...posibil sunt și eu o istorie, posibil caut și eu niște urechi care să mă asculte fără să mă judece.           
           Fiecare om e o istorie... Vor trece ani și aș dori ca un bărbat frumos să îmi spună istoria vieții sale : ,, Într-o zi m-am îndrăgostit de o fată cu ochi albaștri...și o iubesc și acuma’’. Și omul acela (o istorie pentru mine ) să aibă urechi să asculte toate scenele mele de gelozie, toată avalanșa de cuvinte de dragoste pe care sunt gata să i le spun, și mai important brațe mari și calde în care să mă prindă și să nu îmi dea drumul niciodată.....

Pesimismul leoaicei...

            Toți cei care mă cunosc mai de-aproape vor spune mereu de mine – puternică, veselă, săritoare la nevoie, dar ...extrem de pesimistă.

            Dacă sincer nu știu de unde s-a luat pesimisnul acesta la mine, dar este o carte de joc cu care sau câștig, sau pierd în viață. Dacă îmi închipui că totuș va fi rău mă pregătesc moral de acest lucru și il pot depăși mai ușor, dacă totul e bine atunci satisfacția este destul de mare.

            Mă bucur că am oameni dragi alături care cred în mine, care sunt ferm convinși că totul la mine va fi bine, chiar dacă sunt momente în care am ghinion, acești oameni au convingerea  că voi depăși aceste momente ca multe altele pe care le-am depășit în trecut. Toată lumea mă crede o luptătoare...posibil și sunt... Am luptat mereu  cu viața, am luptat cu indiferența oamenilor – am vrut să demonstrez mereu tuturor că în viața asta există și lucruri care nu se fac pentru bani sau pentru o poziție în societate. Îmi place să fac oamenii fericiți, deși nu cunosc formulele la fiecare, dar încerc să fac doar ceea ce îmi stă în puteri.

            Vreau să le mulțumesc celor 20 și ceva oameni de pe Facebook care s-au bucurat că am luat 10 la examenul de stat la care aveam atitea emoții (deși era al treilea susținut în viața mea), alături de ei alți 20 de pe Odnoklassniki și celor mai apropiați oameni care au găsit timp și resurse să mă susțină personal sau măcar să mă sune. Nu înțeleg de ce oamenii erau fermi convinși că o sa iau zece, de ce mereu cred că la mine o să fie tot bine ? Posibil în anumite momente mă tem să îi dezamăgesc și fac tot posibilul și imposibilul să nu se întîmple asta.

            Da, sunt pesimistă și mă bucur că sunt oameni care mă iubesc cu acest defect, care nu se satură să îmi repete că totul va trece. Sper că voi găsi un bărbat care să mă accepte și să mă iubească cu acest defect, care nu se va plictisi să îmi repete că totul va fi bine, care va găsi cuvinte și gesturi să mă facă mai optimistă.

            Pesimismul meu e doar o fază trecătoare, oricum cred că viața e un lucru frumos și o să aducă momente frumoase tuturor oamenilor care o merită. Extrem de tare îmi place fraza asta din Biblie :

,, Fericiți acei ce plâng, căci aceea se vor bucura.’’

            Deci, iertați-mă oameni dragi de momentele în care văd lumea în culori sumbre și vă mulțumesc că îmi sunteți alături indiferent de situații. Sunt optimistă să cred că am cunoscut cei mai deosebiți oameni și la fel vor fi cei ce o să îi cunosc în viitor.

http://www.youtube.com/watch?v=H5ArpRWcGe0